Trecuseră mai bine de nouă sute de ani de la ultimul război.
Așa spuneau bătrânii și preoții la sărbători, când apa era turnată în vase curate și copiii erau învățați că lumea fusese, în sfârșit, așezată în rânduială. Nouă sute de ani fără armate pe câmpuri. Destul cât oamenii să uite că pacea nu este o stare eternă, ci o frică adormită sub o liniște nefirească.
[…]
În dimineața aceea, Dilmunul nu știa nimic despre sfârșituri. Orașul se trezea încet, sub lumina palidă a agrayamei, iar palatul imperial strălucea deasupra lui ca o piatră albă lăsată de arhangheli în mijlocul câmpiilor Kamei.
Palatul împăratului Alisandru și al soției sale, Nikal, avea ziduri înalte, coloane de marmură și curți interioare unde apa nu tăcea niciodată. Fântânile curgeau prin canale subțiri, lovind piatra cu sunete limpezi. În grădini, florile dimineții se deschideau înainte ca servitorii să aprindă toate lămpile. De afară, palatul părea făcut pentru fericire.
Pentru cei doi prinți care locuiau înăuntru, era mai degrabă o colivie albă.
Osirian și Othin împliniseră de curând doisprezece ani.
Osirian venise pe lume cu o oră înaintea fratelui său. O singură oră. Nimic, pentru ordinea lumii, totul pentru legile oamenilor. Avea părul negru și ochii atât de întunecați încât, uneori, Nikal spunea că în ei nu se vede lumina, ci locul unde lumina se duce să se odihnească. Era iute în gând și atent la lucruri pe care ceilalți copii nu le-ar fi observat. Învăța coridoarele, chipurile gărzilor, obiceiurile servitorilor. Nu pentru că i-o ceruse cineva. Pentru că lumea, pentru el, era o ușă pe care trebuia s-o deschidă.
Othin era lumina de lângă el.
Părul blond îi cădea mereu în ochi, oricât îl pieptănau slujnicele, iar ochii lui albaștri aveau acea limpezime pe care numai copiii o pot purta fără să știe că o poartă. Era mai mic cu o oră, dar în încăperi părea adesea mai mare. Pur și simplu umplea locurile prin veselie, prin curiozitate, prin felul în care nu putea sta prea mult pe scaun fără să transforme liniștea în joc.
Erau gemeni, dar toată lumea știa despre ora aceea. Și Othin observase din discuții. Găsise și un răspuns pentru cei care-i spuneau că Osirian e mai mare: da, dar eu sunt mai înalt, răspundea el. Nu era.
Crescuseră în interiorul orașului, păziți de oameni care îi iubeau și îi supravegheau deopotrivă. Nu ieșiseră niciodată singuri din Dilmun. Nu trecuseră niciodată dincolo de porțile lui fără gardieni, fără cai împodobiți și fără priviri care să le numere pașii.
Până în acea zi.
— Othin.
Osirian îl scutură de umăr înainte ca zorii să ajungă de-a binelea în cameră.
Fratele lui dormea pe burtă, cu o mână atârnând peste marginea patului și cu fața îngropată în pernă. Părul blond îi acoperea jumătate din obraz. Nu se mișcă.
— Othin, trezește-te. Astăzi e ziua.
Un mormăit înfundat veni de sub pernă.
— Ce zi?
— Ziua în care cucerim împrejurimile.
Othin deschise un ochi. Îl privi pe Osirian ca un om care nu știe dacă să râdă sau să cheme ajutor.
— Osi, iar începi?
— Nu încep. Continui.
— Nu putem ieși din oraș singuri. Toate gărzile au ordin să ne urmărească.
Osirian făcu un gest scurt, de parcă gărzile ar fi fost o problemă minoră, aproape jignitoare.
— Azi nu.
Othin se întoarse pe spate. Pătura îi alunecă până la brâu.
— Cum adică azi nu?
Osirian se aplecă spre el, cu ochii aprinși. Vorbea repede, dar nu tare. Învățase de mic că unele planuri mor dacă sunt rostite zgomotos.
— În dimineața asta pleacă transportul de cereale spre Valhol. Douăsprezece care. Le-am văzut pregătite ieri, lângă depozitul de sud. Pleacă după schimbul gărzilor, când toată lumea aleargă între curte și poarta mare.
Othin clipi o dată. Somnul îi pieri din privire.
— Vrei să ne ascundem în care?
— Nu vreau. O vom face.
— Tata o să ne omoare.
— Tata a plecat în zori la donul Enluk. Se întoarce peste o lună.
Othin se ridică brusc în coate.
— A plecat?
Osirian zâmbi. Nu zâmbea des așa. Când o făcea, semăna pentru o clipă cu fratele lui.
— A plecat.
— De unde știi?
Osirian își duse degetul la tâmplă.
— Eu știu totul, Oty.
Othin îl privi câteva clipe, încercând să pară îngrijorat. Nu reuși. Colțul gurii i se ridică, trădându-l înainte ca vorbele să apuce s-o facă.
— Dacă gărzile îi spun mamei?
Aici Osirian tăcu o bătaie de inimă.
Nikal era singura parte a planului care îl durea. Își imagină fața ei când cineva avea să intre în sala de dimineață și să spună că prinții nu sunt în camere. Pentru o clipă, aventura se făcu mai mică. Apoi privi spre fereastră.
Dincolo de perdeaua subțire, cerul se deschidea peste Dilmun. Cerul întreg. Undeva, dincolo de poartă, drumul mergea înainte fără să întrebe al cui copil ești.
— Ne întoarcem înainte să observe, zise el.
În mai puțin de jumătate de ceas, cei doi ieșiră din camera lor îmbrăcați în haine simple, luate din dulapul servitorilor tineri.
Palatul era deja treaz. Servitorii traversau coridoarele cu vase de apă caldă. Gărzile de noapte se schimbau cu cele de zi, iar în curtea mare un căpitan certa doi soldați pentru o curea prinsă greșit.
Osirian mergea primul. Nu alerga. Asta era important. Oamenii văd copiii care aleargă.
Othin îl urma la jumătate de pas, mușcându-și buza ca să nu râdă. De două ori se opri. De două ori Osirian îl trase de mânecă.
Ajunseră la depozitul de cereale fără să fie opriți.
Douăsprezece care stăteau aliniate lângă poarta de sud. Erau mari, grele, trase de boi cu gâturi groase și ochi umezi. Pe fiecare car, vasele de lut erau așezate în rânduri strânse, acoperite pe jumătate cu pânză groasă.
Othin se opri brusc.
— Mai avem timp.
Osirian îl privi, iritat.
— Pentru ce?
— Pentru masă.
— Ai înnebunit?
— Dacă nu mergem la masă, slujnicele vor intra în cameră. Dacă intră în cameră, nu ne găsesc. Dacă nu ne găsesc, strigă.
Osirian deschise gura să protesteze. Apoi o închise. Fratele lui avea dreptate. Asta îl enervă puțin.
— Bine, zise. Mergem la masă.
Se strecurară înapoi în camere, își schimbară hainele și coborâră la masă. Osirian bău apă, iar Othin luă două mere acre. Mâncară puțin și prea repede, sub privirea unei slujnice care le spuse să nu înghită ca lupii. Othin aproape izbucni în râs. Osirian îl lovi pe sub masă cu piciorul.
După o oră, îmbrăcați din nou în hainele servitorilor, erau iar în curte.
Zece care erau deja pregătite. Al unsprezecelea primea ultimele vase. Al doisprezecelea avea încă loc între rânduri.
Othin se uită la el, apoi la fratele său.
— Deci care e planul?
Osirian îl luă de încheietură.
— Vino.
